Există întrebări cu care ești singur. Chiar și când ai oameni în jur.

De ce am început să scriu? 

Există un moment în care începi să vezi lucruri pe care cei din jur se pare că nu le văd.

Nu vine neapărat spectaculos, cu artificii. E mai degrabă o trezire lentă, aproape imperceptibilă. Poate începe de la o carte care îți cade în mână la momentul potrivit. Poate vine după o perioadă grea, când viața te obligă să te uiți la tine altfel. Sau doar apare într-un moment de liniște, când pentru câteva secunde se oprește zgomotul și simți că există ceva în tine care merită explorat mai profund.

La început apare entuziasmul. Ai descoperit ceva important și vrei să împărtășești bucuria ta. Începi să povestești partenerului, prieteniilor sau familiei ce ai citit, ce ai înțeles, ce ai simțit sau care a fost conștientizarea ta. Și de multe ori te lovești de un zid. Unii nu înțeleg. Alții schimbă subiectul. Alții zâmbesc ușor superior și îți spun ceva de genul „și tu ești din ăla cu dezvoltarea personală?”

Și atunci începe o altă etapă. Îți dai seama că poți avea oameni în jur și totuși să te simți singur în ce trăiești în interior. Ai cu cine ieși la masă, poți vorbi despre job, copii, vacanțe, rate, politică sau ce s-a mai întâmplat în lume. Dar când vine vorba despre întrebările alea care te apasă cu adevărat, oamenii care pot să te înțeleagă sunt mai rari.

Am trecut și eu prin asta.

Pe la 28 de ani am început să mă întreb mai serios cine sunt și ce fac cu viața mea. Trebuia să gestionez și să fac față la tot ce nu fusesem pregătit, nu mi-a spus nimeni ce și cum se face. Responsabilități, relații, copii, un job care cerea multă implicare, decizii pe care nu aveam de unde să știu cum să le iau. Lucruri care vin fără manual de utilizare și pe care, de cele mai multe ori, le ducem cum putem.

Și am realizat ceva simplu, dar greu de acceptat la început. Dacă nu mă ocup eu de mine, nimeni nu o va face în locul meu.

Așa a început drumul. Cu cărți, cu meditații, cu tot ce reușeam să găsesc. Am trecut prin spiritualitate, prin coaching de performanță, prin terapie, prin procese de introspecție, prin multe încercări de a înțelege ce se întâmplă cu mine. Unele lucruri m-au ajutat mult. Altele mai puțin. Dar fiecare etapă a pus o piesă în puzzle.

Am lucrat cu mine pe lucruri pe care nici nu știam că le am. Perfecționismul care mă făcea să fiu mereu nemulțumit. Mintea care nu se oprea aproape niciodată. Nevoia de control care îți dă impresia că te ține în siguranță, dar în realitate îți consumă enorm de multă energie. Frica de a greși. Nevoia de validare. Dorința de a părea că duc tot, chiar și când pe interior eram obosit.

Le-am experimentat pe propria piele. Nu doar din cărți.

Și undeva, în tot parcursul ăsta, am ajuns la o conștientizare care a schimbat mult pentru mine.

Fericirea nu e o destinație la capătul unui drum lung. Nu e ceva ce apare după ce mai bifezi trei obiective, după ce mai rezolvi două probleme, după ce mai devii puțin “mai bun”. Fericirea are mult mai multă legătură cu echilibrul interior pe care îl construiești în viața pe care o ai deja.

Asta nu înseamnă că am rezolvat tot. Nici nu pretind asta. Dar liniștea pe care o simt acum, comparativ cu acum zece ani, e o diferență pe care o pot simți în corp. E diferența dintre a trăi blocat în capul tău și a începe să trăiești mai mult în viața ta.

Azi lucrez cu oameni care seamănă mult cu omul care eram eu atunci. Oameni capabili, inteligenți, care au construit mult în exterior. Au cariere, familii, businessuri, responsabilități, rezultate. Din afară, par oameni care “au tot”. Și totuși, undeva în fundal, există o neliniște pe care nu reușesc mereu să o numească.

Nu e o problemă vizibilă. Nu e genul de lucru pe care îl poți arăta cu degetul și spune „uite, asta e”. De multe ori, viața arată bine. Pe hârtie, totul pare în regulă. Dar în interior există o senzație de lipsă, de tensiune, de oboseală sau de distanță față de propria viață.

Pe acești oameni îi înțeleg.

Pentru că am fost acolo.

Blogul acesta este locul în care scriu despre ce văd, ce înțeleg și ce am trăit. Despre mecanismele minții. Despre perfecționism, control, supraanaliză și sabotori interiori. Despre felul în care ajungem să fim foarte buni la a funcționa, dar din ce în ce mai departe de noi. Despre cum se pierde omul într-o viață care arată bine din exterior. Și despre cum se poate întoarce, pas cu pas, la o viață care i se potrivește mai profund.

Nu vei găsi aici rețete perfecte. Nu voi promite pași garantați. Oamenii sunt mai complecși decât atât. Ce pot să fac este să pun în cuvinte lucruri pe care poate le simți de mult, dar nu ai reușit să le formulezi clar. Uneori, simplul fapt că poți numi un lucru îi ia din putere.

Asta am văzut de multe ori în procesele 1 la 1 cu clienți mei. Omul vine cu senzația că e blocat fără motiv. Apoi începem să ne uităm împreună la ce se repetă, la ce evită, la ce controlează, la ce îl consumă. Și, încet, apare claritatea. Nu le dau eu o soluție, ei încep să vadă mecanismul pe care îl trăiau de ani de zile fără să-l observe.

Acesta vreau să fie tonul acestui blog.

Dacă ai ajuns aici și ceva din ce ai citit a rezonat, bine ai venit. Poate ai dat de mine întâmplător. Poate te-a adus cineva aici. Poate ai simțit doar că e momentul să înțelegi mai bine ce se întâmplă în tine.

Oricum ai ajuns, mă bucur că ești aici.

Iar dacă vrei să înțelegi mai clar ce mecanism interior îți consumă cel mai mult liniștea, am creat testul Sabotorul Interior. Sunt 12 întrebări simple, dar gândite să te ajute să vezi mai clar unde pierzi energie, unde te blochezi și ce tipar se repetă în viața ta.

Până data viitoare, îți las o întrebare.

Ce parte din tine ai ignorat cel mai mult în ultimul timp?